Cum se vad parintii prin ochii copiilor la atelierul practic de parenting

Alexandra Ilies e doar o mana de om.

Dar cand tipa la tine are niste plamani…!

Cu mai bine de-un cap deasupra noastra, cei asezati confortabil pe scaune, si cu mana ridicata a amenintare, a jucat rolul oricaruia dintre noi atunci cand copiii ne scot din minti.

Este incomod sa ne vedem pe noi insine din perspectiva celor mici.

Dar, in acelasi timp, este revelator!

Atelierul practic de parenting “Priveste-te prin ochii copilului tau” schimba perspectiva prin jocul de rol.

Si trebuie sa fii acolo ca sa vezi ce atmosfera faina se creeaza atunci cand un ditamai adultul, om in toata firea, se tavaleste pe jos, scoate limba a sfidare si se smiorcaie cu la fel de mult talent ca propriu-i copil.

Si mai trebuie sa fii acolo pentru ca Alexandra Ilies sa-ti traduca mesajul pe care parintii il transmit dincolo de cuvinte.

ce-am invatat despre limitele ferme si tantrumurile pe care le pot declansa

Am ras copios despre situatii in care ne-ar fi venit sa ne agatam copiii in cuier si sa-i uitam acolo pana li se termina bateriile.

Apropierea aceasta nedidactica de cuiele din talpa si de ghimpii din inima fiecarui parinte ne-a luminat mai mult decat o pot face parcurgerea din doasca-n doasca a cel putin 10 carti de specialitate.

Si pentru ca toti parintii de la acest atelier am ajuns acolo pentru ca suntem incapabili sa vedem dincolo de aparenta dialogurilor racnite ori implorate cu copiii nostri, Alexandra Ilies a avut grija sa puncteze cateva idei numai bune de pus in trusa de prim ajutor pentru ranile la parenting:

limitele

• copiii au nevoie de limite ferme: ele ii elibereaza pe cei mici de greutatea de a lua decizii in necunostinta de cauza si pune responsabilitatea in carca parintilor (“vad ca mami e tare hotarata cand ma opreste sa fug in calea masinilor… o fi stiind ea ceva…”)

• limitele trebuie aplicate cu blandete: compansiunea este cea care le spune copiilor ca parintii sunt de partea lor, nu de partea cealalta a baricadei (“ooooof, macar bine ca tati isi da seama ca mi-e ataaaat de greu sa ma abtin de la a-i scoate ochii fratelui mai mic…!”)

• copiii testeaza mereu limitele: e singura forma prin care cei mici isi confirma ca adultii chiar se iau in serios si prin care copiii isi demonstreaza ca sunt capabili sa negocieze pentru sine (“azi cat mai trebuie sa plang ca sa-mi puna desene?!?”)

• limitele trasate anterior se enunta de maxim 1 – 2 ori/situatie: e singura cale prin care parintii se fac auziti si ascultati (“hopaaa, s-a oprit moara stricata! acum e-acum!”)

• limitele incalcate atrag consecinte: aplicarea lor le demonstreaza copiilor ca adultii trec si la fapte si ca sunt gata sa puna in practica masuri care sa restabileasca limitele (“aha, deci daca umplu de apa si spuma mami vine si ma scoate din cada inainte sa fie nevoita sa inoate prin baie”)

• limitele care atrag pedepse se lasa doar cu resentimente: singura lectie pe care o da pedeapsa e aceea ca cei mici trebuie sa invete cum sa scape nepedepsiti (“mami m-a pus la colt si e cea mai rea mama din lumeeeee!!!”)

• limitele se pun cand adultul mai are rezerve de rabdare: tonul calm si ferm ghideaza, racnetul dicteaza, iar copiilor le displace la fel de mult ca parintilor sa fie condusi (“strigi la mine? eu pot striga de sa se-auda-n tot blocul!”)

• limitele se exprima in cuvinte putine: cei mici ii pot urma pe parintii care se pot exprima limpede si concis si se simt derutati de naratiunea romanelor-fluvii (“masinile merg pe strada, oamenii merg pe trotuar; ca sa fiu in siguranta, e clar ca trebuie sa merg pe trotuar”)

• limitele nu se traseaza in timpul tantrumurilor: cand cei mici sunt coplesiti de explozia propriilor trairi, n-au resursele neurologice sa asculte explicatii pedante ori sa colaboreze

tantrumurile

• furia este aparenta care mascheaza rusinea, tristetea, frustrarea, neputinta: parintii care iubesc neconditionat trebuie sa accepte aceasta manifestare drept un indiciu ca trebuie sa investigheze mai adanc si sa afle ce anume o declanseaza; neintelegerile de la gradinita sunt probleme direct proportionale cu puterea de a indura a celor mici si nu motiv de discreditare a emotiilor lor

• agresivitatea inseamna frica, nu rautate premeditata: copiii care sunt coplesiti de trairile lor sunt condusi de reactiile incontrolabile ale creierului reptilian si intra instinctiv in starea de lupta

• tantrumul e o forma de descarcare: rasul isteric, plansul dramatic ori trantitul pe jos ii detensioneaza pe cei mici; ele trebuie acceptate ca atare pentru ca sa nu-i tensioneze maxim pe parinti (mantra “ras, plans, balega de manz” rezuma mucalit savantlacurile neurofiziologiei)

• tantrumurile se intampla prioritar in prezenta persoanei primare de atasament: copilul-model de la gradinita, de la bunici si din curtea blocului izbucneste in toata splendoarea lui doar cand are plasa de siguranta a iubirii neconditionate ce vine de la mami ori tati; departe de a fi rasfat, e confirmarea incomoda a increderii pe care o are in dragostea parintelui

• tantrumul in bratele parintelui e vindecator: nu numai ca parintele nu se dezice de cea mai greu digerabila varianta a copilului sau, dar ii ramane alaturi si imparte povara; rabdarea, acceptarea, solidaritatea sunt testate in cele mai grele conditii si devin material de constructie pentru o legatura de incredere care-l va aduce inapoi pe copil chiar si-n perioada adolescentei

• un copil nedormit, nemancat ori speriat nu este el insusi: limitele acceptate fara probleme in alte contexte pot genera crize de furie atunci cand cel mic nu are resursele fizice ori psihice de a le face fata, deci parintele ar face bine sa-si seteze corect asteptarile

La atelierul practic au participat oameni maturi, pe care i-am recunoscut de la alte cursuri sau despre care am dedus ca au joburi solicitante, care i-au rodat in asumarea responsabilitatii si in luarea deciziilor.

Genul de oameni care se pot evalua pe sine cu maxim discernamant si care isi asuma firesc nevoia de a invata despre copii si despre sine.

E incurajator sa intalnesti parinti care au deschiderea sa vina la astfel de cursuri ca la scoala, cu motivatia intrinseca de a construi constient relatia cu copiii lor.

Pentru ca, oricat de tare ar striga Alexandra Ilies in jocul ei de roluri, mesajul ei ajunge numai la cine are urechi sa auda!