Coș

No products in the cart.

Blog
>
>
>
Despre cum alăptarea nu-i doar lapte și miere
Despre cum alaptarea nu i doar lapte si miere

Despre cum alăptarea nu-i doar lapte și miere

Știu c-am mai zis-o și n-aș vrea să pic în ridicol repetând-o ca și un disc stricat, dar chiar m-am pregătit ca să devin mamă.

M-am pregătit pentru copil. Am știut c-o să plângă, că n-o să doarmă, c-o să verse și că uneori o să fiu și eu murdară, și nemâncată și nedormită.

Dar am mai știut și că toate astea vor fi compensate de-o iubire infinită, de momente unice și perfecte, de armonie.

Și ce alt moment descrie toate astea mai bine decât alăptatul bebelușului? Când corpușorul ăla mic pulsează lipit de corpul tău, când stă cuibărit în brațele tale, în dragoste și sigurantă și suge elixir cu atâta patos încât căpșorul îi e tot transpirat? Așa-i că momentul ăsta compensează lipsa de somn, și țipetele și mizeria? Hm… nu, nu neaparat, sau nu de la început.

Ador curentul ăsta modern de-a alăpta copilul cât de des și cât de mult (chiar dacă uneori i-am simțit și presiunea).

Datorită acestui curent m-am educat și eu despre ce înseamnă alăptarea și cât de benefică și sănătoasă e.

Și, ca urmare a acestei educări, am ținut cu tot dinadinsul să alăptez, iar asta mi-a fost realizăm atunci când am simțit că nu mai pot.

Căci da, despre asta vreau să vă povestesc acum.

Despre cum alăptarea nu-i mereu ca și în poza aia perfectă de pe coperta cărților și revistelor pentru mămici.

Despre cum doare fizic și psihic, despre cum e un efort – care sigur că merită orice – dar tot un efort solicitant rămâne.

Al meu pisoi s-a născut mai micuț, cu 2,900 kg. După 37 de săptămâni de sarcină problematică și riscantă, o naștere ușoară și frumoasă, am adus acasă o minune de băiețel care dormea mai tot timpul – ironic, așa-i? Când eu eram pregătită psihic să nu doarmă.

Cu mâncatul în schimb a fost mai dificil, și asta pe mine m-a lovit rău, pentru că nu eram pregătită pentru impedimente la capitolul ăsta.

Mă așteptasem ca alăptatul să fie instinctiv, ușor, natural, să fim toți un zâmbet și-o armonie. Cât de tare subestimasem zicala cu socotelile…

La început, o masă de-a puiului dura cam 2 ore, timp în care mai mult moțăia la sân.

Dacă încercam să-l stimulez ușor să se trezească și să pape, n-aveam cu cine; iar când îl puneam în pat să-și continue somnul, în secunda 2 era treaz.

Și o țineam așa măcar 2 ore la fiecare masă, cam 10-12 ore din zi. O dată am avut recordul absolut ca o masă să dureze 5 ore! Da, nu-i greșeală de tipar, 5 ore!

Dar noaptea, somnorici cum era – atunci, ca să ne-nțelegem – se trezea o singură dată, iar masa aia i-o dădea tati din biberon.

Da, știu că nu-i recomandat, dar nici zombi-after-birth-mama nu-i chiar ok.

Și vreau să vă zic cât era de mic și cât de greu mânca și din biberon, încât dura o oră să pape 100 ml lapte, din tetina cea mai mică, și tot îi curgea pe lângă guriță, că nu făcea față să înghită tot ce picura prin găurica tetinei.

Ș-apoi a devenit mai mărișor și mai puternic, și aproape că vroia să compenseze ce n-a mâncat până atunci.

Și compensa seara, când subtiliza fără drept de apel câte 3-400 de ml de lăptic la o masă! Dar dă-i de unde nu-i, că sânii produc cam 120 ml de lapte la o masă, și seara – fiziologic vorbind și ca la carte aplicat în cazul meu – producția de lapte scade. Așa că zic iar – dă-i de unde nu-i!

Și ca să-i dau suplimentul ăla de seară tot din lapte matern, am început să pompez serios.

Și să mă dau peste cap să cresc producția de lapte – cu litri de ceai peste litri de apă, cu pompat după fiecare masă (inclusiv cea de la 3 noaptea, că doar atunci se secretă cel mai bine prolactina), cu alternarea frecventă a sânilor, cu bebe pus la sân cât de mult și cât de des, cu pastile de diverse soiuri, cu tot ce mi-a recomandat consultatul în lactație și tot ce-am găsit eu pertinent prin cărți, la cunoștințe și pe net. You name it, I did it!

Distracția cea mai intensă cu alăptarea a durat cam trei luni, timp în care sânii mei au fost non stop de serviciu – mă și mir că încă își mai țin fruntea sus, la cum erau ori molfăiți de bebe ori strânși în pompă.

(Dar măcar n-am avut probleme cu canale înfundate, ragade urâte, atașare nereușită sau muulte altele care zău că pot să apară).

Uite, ca și în poza de jos, primele 3 săptămâni de alăptat sunt cele mai grele; după 6 e mai ușor și de la 3 luni devine fantastic (traducere foarte liberă 🙂 )

Doar ca lucrurile astea nu ți le spune nimeni. Vezi poza idilică cu mama în al nouălea cer de entuziasm și copilul perfect atașat care suge liniște și dragoste din sânul mamei, și mai apoi poți să suferi și să te descurajezi când constați că realitatea ta nu-i chiar așa…

Ideea pe care încerc să ți-o transmit aici e că dacă te simți așa, să știi că e normal! Că – cel puțin la început – alăptatul poate fi un lucru greu, obositor și chiar frustrant.

Dar să mai știi și că nu ești singura care trece prin asta! Că sunt persoane care înțeleg perfect stările prin care treci și problemele cu care te confrunți și, nu doar că le înțeleg, dar pot să te ajute – caută-le! Și, la final, să mai știi că, deși e greu – ca toate lucrurile bune de altfel – merită tot efortul pentru tine și puiul tău.

Că, până la urmă și fără nicio îndoială, devine mai ușor, iar protagoniști în poza aia perfectă de alăptare veți fi chiar voi!

P.S.:

Ce-am povestit eu aici e strict experiența mea. Nu e experiența a milioane de mame și nu-i musai să fie experiența ta.

Eu aș putea chiar să fiu considerată un contraexemplu în materie de alăptare, mai ales că i-am mai dat copilului și din biberon, l-am mai și cântărit (mai ales ca să-l trezesc), și – în ultimă instanță – i-am mai dat și hulitul lapte praf.

Și, adevărul să-l grăiesc, nu știu dacă acum, uitându-mă în urmă, aș face lucrurile altfel.

Am avut sprijin, am avut informații, nu ne-am dat bătuți și am găsit soluțiile care au funcționat cel mai bine pentru noi.

Și cred că ceva bun tot am făcut, mai ales că acum, după aproape 2 ani, încă reușim să ne conectăm și să ne îndrăgostim, la o gură de lm 🙂

Articol scris pentru Cuib de Anamaria Câmpean – barzuță cu acte-n regulă și fericită mami de Dragoș, de aproape 2 ani.
În afară de mami și barzuta, Anamaria e și ghostwriter și content writer, meserie interesantă și mai răruță în Romania.
Așa că dacă vreți să scrieți articole, postări, esee, cărți sau orice alte materiale și nu reușiți să le chiar dați glas, s-ar putea ca ea să fie omul potrivit să vă ajute.

În puținul timp care-i mai rămâne liber, Anamaria mai scrie și pe blogul personal, pe care îl puteți accesa aici:
http://www.anamariacampean.ro/ 
Distribuie