Povestea emotionanta a Roxanei - Cuibul Berzelor
Header Cuibul Berzelor
BLOG /

Povestea emotionanta a Roxanei

breadcrumb-header
povestea-emotionanta-roxanei

Povestea emotionanta a Roxanei

Postat in de catre Deac Stir Anca

Niciodata sa nu spui niciodata, iata cum orice poveste care incepe cu sfaturi nu tocmai prietenoase se poate transforma intr-una care este cu final fericit. E nevoie de dedicare din partea consilierilor in alaptare, e nevoie de deschidere din partea mamelor si, in special, de sustinere din partea partenerului si a familiei.

Iata ce ne povesteste Roxana despre #alaptat si istorisirea ei cu final fericit.

 

„Am stiut inca dinainte de a ramane insarcinata ca alaptarea este obligatorie daca iti doresti un bebe sanatos, cu o imunitate puternica. Am avut setate 2 obiective ca sa folosesc un limbaj corporatist: nastere naturala (am nascut natural un baietel de 4400 gr) si alaptare exclusiva.Citisem despre toate studiile legate de cele 2 subiecte si importanta lor pentru sanatatea pe termen lung a copilului si a viitorului adult.

Ca sa fiu sincera pana la capat, pentru mine era si o chestiune de constiinta. Cred ca m-as fi biciuit eu pe mine in piata publica daca nu as fi reusit. Imi doresc peste ani, cand baietelul meu va fi suficient de mare sa inteleaga, sa constientizeze ca noi am facut totul pentru ca el sa aiba cel mai bun start in viata.

Povestile celor din jur erau cumva inspaimantatoare: majoritatea fie nu a avut lapte, fie a ramas fara foarte repede, fie a avut rani cateva luni dupa ce a inceput alaptarea si dureri ingrozitoare. Desi nu eram experta, mi se parea ca trebuie sa existe totusi o portita. Nu se putea sa fie chiar asa, ma incapatanam eu sa cred.

Si portita aceea am descoperit-o cand am inceput cursul Lamaze la Cuibul Berzelor. Maria, cu blandetea ei, ne-a explicat tot ce trebuia sa stim despre alaptare, fren, atasare incorecta de unde si ranile, despre mameloanele de silicon si evident, ne-a indemnat sa il urmarim pe marele Jack Newman, expertul mondial in alaptare.

Dupa o nastere grea, in momentul in care mi-au luat bebelusul de pe piept pentru a-l duce la neonatologie am intrebat daca nu putem sa initiem alaptarea. In acel moment, toata lumea s-a oprit si s-a uitat la mine ca la prima femeie din lume care isi doreste sa isi hraneasca bebelusul dupa ce l-a nascut. Si l-au dus si eu stiam ce insemna asta: lapte praf. Dar nu aveam cum sa stopez procesul pentru ca eu aveam nevoie de ingrijiri suplimentare.

Am ajuns in salon foarte tarziu si foarte slabita. Moasa mi-a zis ca e mai bine sa ma odihnesc si imi voi vedea copilul a doua zi. A doua zi dimineata bantuiam prin spital cautand neonatologia pentru ca imi spusese o asistenta ca programul de alaptat incepe la ora 10. Zis si facut. Aveam tot chitul teoretic de care aveam nevoie ca sa reusesc. Doar ca bebele fusese hranit cu lapte praf si in momentul in care ajungea la mine in brate, cand imi simtea inima cum bate, adormea instant. Simteam si eu si el ca in bratele mele ajunsese acasa si se simtea in siguranta. Eu eram dezorientata, aveam dureri si nu aveam forta sa cer impetuos ajutor.

„Nu aveti sfarcul format, doamna! Va trebuie mameloane de silicon”, mi-a zis totusi o asistenta. Stiam parerea lui Jack Newman despre asta dar l-am trimis pe sot la farmacie. Insa nici cu ele nu faceam mare branza.

Dupa 3 nopti in spital, am ajuns cu bebele acasa. Intre timp, aparuse si furia laptelui. Lucrurile se inrautateau. Bebe nu tragea sau tragea foarte putin. Noi nu suportam sa il auzim cum plange si cedam dupa cateva minute si ii dadeam biberon desi stiam ca nu e bine. Asta nu am prevazut eu: mila. Mi-era atat de mila sa il aud urland ca as fi facut orice sa ii stopez „chinul”.

Am luat de pe cuib protocolul pentru furia laptelui si am inceput sa fac ce scria acolo. Bebele incepuse si el sa coopereze dar parca ma durea fiecare sticluta de lapte praf. Am contactat-o pe Maria care e si consultant in alaptare. Nu era in oras dar m-a indemnat sa vorbesc cu Emma.

Emma a venit la noi acasa intr-o luni dimineata. Trecusera 4 zile de cand bebele era hranit aproape exclusiv cu biberonul. Mi se parea ca nu mai avem nicio sansa dar era singura noastra solutie. Cu o rabdare nemarginita si o blandete iesita din comun dar si cu fermitatea de care aveam nevoie, Emma a trecut peste toate urletele copilului, peste disperarea si panica din ochii mei, peste neincrederea mea de la jumatatea drumului si dupa 3 ore, bebe sugea! Era un miracol! Nu am vazut in viata mea o schimbare atat de brusca. A fost nevoie de doar 3 ore ca sa schimbam traiectoria. Dupa inca alte cateva zile, am scapat si de mameloanele de silicon.

Din acea dimineata de luni petrecuta cu Emma, Vlad nu a mai baut niciodata laptic cu biberonul. Nu am avut nici rani pentru ca m-a invatat cum sa il atasez corect. Au trecut de atunci 2 luni deja.

Datorita cuibului, alaptarea pentru mine este o poveste despre miracol, dragoste nemarginita, este un dans in 3, este o poveste despre dragostea si mandria din ochii sotului meu ca am reusit, este vorba despre sufletul meu linistit ca fac tot ce tine de mine pentru sanatatea puiului meu, este o poveste despre autodepasire si despre cum incerc, prin exemplul personal, sa schimb perspective, mentalitati, tipare de gandire gresite. Pentru ca impreuna si dand mai departe energia, empatia si atitudinea de tipul „DA, se poate!” vom reusi sa schimbam acele statistici deloc imbucuratoare despre alaptare si nastere in Romania!

Va multumesc, fetelor minunate din Cuib, pentru toata sustinerea! ”

 

#Saptamanainternationalaaalaptarii2017 ne aduce mai aproape de durerile si reusitele celor care alapteaza. Nu e intotdeauna usor, mai niciodata, ar spune unele, insa se poate. Asta ne dorim si noi sa transmitem: Se poate!